Lost & Alone(III)

Trecuse prea mult timp de cand tinea ascunsa acea suferinta ce ii macina, incet, dar sigur, sufletul. Era deja prea ancorat in trecut si, astfel, nu mai era in stare sa-si traiasca nici prezentul, nici viitorul, asa cum ar fi trebuit.

Si totusi nu putea sa uite. Nu putea sa uite prietenii…care acum nu mai sunt. Nu putea sa uite clipele de fericire (sau fericirea de o clipa, poate)…Nu putea sa uite esecurile, necazurile, nesperantele…Pe zi ce trecea isi dadea seama ca e timpul sa isi revina; ca e timpul sa se intoarca cu totul in prezent si sa uite ceea ce a fost. Vechii prieteni s-au dus – asta daca au fost vreodata prieteni. Clipele – fericite sau nu – s-au sters si ele sub trecerea aspra a timpului. Dar parca ceva il retinea acolo…Nu era atat o amintire vie a trecutului, cat o imagine stearsa, moarta, fantomatica. Si il durea…

Si, la durerea aceea persistenta si atat de obisnuita totusi, se adauga cate putin cu fiecare zi, cu fiecare ora, cu fiecare clipa. Uneori insa se adaugau mai multe farame de durere, in cateva fractiuni de clipa. Asa se intamplase si in seara aceea; o fosta prietena nu a catadicsit sa-si aminteasca ca exista. I-a facut insa onoarea de a-i intoarce spatele si de a-si face glasul auzit…in discutie cu altii.

Dar stia ca trebuie sa renunte; sa renunte la trecut…si la trecute. Si mai stia ca pentru asta are nevoie de curaj.  Ii era mai usor sa gandeasca inca in termeni trecuti, si sa mai spere. Dar speranta lui nu stia sa dea si timpul inapoi. Poate ca astfel, ar fi putut sa isi mai remedieze din greseli, daca si unde ar fi fost cazul. Sau poate ca macar ar fi inteles cate ceva…

Promisiuni uitate

Au fost doua evenimente care au contribuit la alegerea subiectului din postarea urmatoare. Si anume:

1. Saptamana aceasta cineva care facuse o promisiune, fara ca aceasta sa-i fie ceruta, si-a onorat promisiunea. Doar ca nu fata de persoana in cauza. Nu dau mai multe detalii pentru ca nu vrea ca cineva sa creeze anumite conexiuni. Si pentru ca nu despre asta vreau sa vorbesc.

2. In timp ce ma gandeam la ce anume am sa scriu, mi-am amintit ca, in urma cu ceva timp, mi-am promis ca voi scrie cel putin o postare pe saptamana. Asta in ciuda programului care si asa imi e foarte incarcat. Motivul nu ar fi fost acela ca nu mai vreau sa imi las cititorii sa astepte (nici nu stiu daca am asa ceva, dar totusi sper ca da.), ci m-am gandit ca acest lucru m-ar ajuta sa ma dezvolt.(Stiu, motiv egoist. Dar macar sincer.)

Si…cred ca se intuieste relativ usor tema abordata. Promisiuni uitate , le-am spus eu. Dar se pot numi in multe feluri. Dar nu asta e important. Pentru ca stau putin cam rau la capitolul timp(dar stau bine la capitolul oboseala) am sa ma rezum la a puncta cateva idei care mie mi se par relevante.

De cand ma stiu, nu mi-au placut oamenii care nu sunt punctuali. Si cei care nu se tin de cuvant. Si cei care spun ca fac, dar nu fac. Pe scurt, cei care promit, “uitand” apoi de promisiune. Dar, dupa ce am stat si am analizat putin, mi-am dat seama ca nici pe mine nu ma plac. Imi promit multe, dar nu le fac. Ma hotarasc sa schimb cate ceva, dar uitarea e mai puternica. Spun, dar nu fac. Pe scurt, doar promit. Insa exista o problema: ajung la o contradictie. Pe mine ma iubesc. Cred ca sunt singura persoana de pe lumea asta pentru care chiar as face totul, daca ar fi nevoie. Si asa se ajunge la o alta problema, despre care am amintit putin in postare trecuta, cred.Ce vreau sa subliniez? Ai grija ca ceea ce iti promiti sa si realizezi. Si: Fii cu ceilalti macar la fel de ingaduitor ca si cu tine.

Cred ca nu sunt singurul caruia ii place ca ceilalti sa isi tina promisiunile. De fapt, hai sa fim sinceri, tuturor ne place! Dar ne gandim ca si celorlalti s-ar putea sa le placa acest fel de a ne purta? In ciuda faptului ca noi ca indivizi suntem diferiti, exista aspecte in care suntem foarte asemanatori unii cu altii, iar acesta este unul dintre ele. Te-ai gandit ca un cuvant dat, trebuie si respectat? Imi amintesc de o perioada cand lucram cu niste colegi la o anumita activitate. Si stiu ca ceea ce ma deranja cel mai tare nu era faptul ca intarziau cu partea lor(cei care intarziau, normal si care erau in numar minim, de obicei.), ci ca nu anuntau ca mai au nevoie de timp. La ce vreau sa ma refer? Incearca intotdeauna sa iti tii promisiunea; vei creste mult in ochii celorlalti! Si inca ceva: In caz ca nu iti mai poti tine promisiunea (dintr-o cauza fie obiectiva, fie subiectiva) discuta cu cel caruia i-ai promis; in majoritatea cazurilor te va intelege si aprecia.

In incheiere vreau sa amintesc ceva: Oamenii de cuvant sunt singurii oameni in care ceilalti au incredere! Nu crezi? Intreaba-ti familia. Prietenii. Cunoscutii. Sau mai bine pe tine. Ti-ar placea sa ai ca angajati persoane care iti spun ca vin la 9.00, dar sosesc pe la 10.00? Sau sti ca primesti proiectul pe 15, iar el nu e gata decat pe 21? Sau mergi la intalnire, iar ea/el nu mai vine? Cine s-ar putea baza pe astfel de oameni? Cred ca sti raspunsul, dar lasa-ma sa il spun si eu: NIMENI.

Si inca ceva, asa, ca un post-scriptum: nu mi-au placut niciodata baietii care vrajesc asa, aiurea.(si nici fetele cu atitudine asemantoare). Sa ma explic putin. Exista o multime de persoane care spun si fac atatea minciuni, promisiuni(vorbe de iubire spun ei), incat ajung si ei sa se creada. Uneori ma intreb daca fetele chiar nu s-au invatat ca toate vorbele pompoase ale unora sunt doar atat, vorbe. Sau poate ca cele serioase stiu deja asta. Dar lucrurile merg si invers. Un sfat, neavizat: Cand promiteti, promiteti doar lucruri pe care stiti ca le puteti realiza! (Asta si in general, nu doar in cazul mai sus amintit.)

Cineva spunea ca oamenii nu au nevoie sa fie invatati lucuri noi, ci doar sa li se aminteasca ceea ce stiu deja!

Draga jurnale…

Draga jurnale,

Iata ca si azi a fost o zi din aceea. Copii din sat, dintre care pe unii inca ii mai consideram prieteni, din nou m-au lasat pe dinafara. Sti tu, a fost ca saptamana trecuta, doar ca de asta data s-au hotarat sa plece in afara satului. Unde anume, nu am stiut initial, dar mai apoi am aflat ca voiau sa mearga in asa-zisa “Poiana a Biruintei”, sa se bucure de tot ceea ce natura dezvaluia, in aceasta zi calduta de toamna. De mine, iar au uitat. De mine iar au uitat. De fapt, cred ca inca ma mint singur; nu au uitat, dar prezenta mea ii cam incomodeaza. De ce, nu imi pot da seama. Poate datorita felului meu de a fi, de a vorbi, de a ma purta. Poate pentru ca nu pot sa fiu atat de amuzant, de deschis, de interesant. Nu stiu, dar ei stiu; si nu vor sa mi-o spuna; poate ca m-as schimba, sau, poate ca nu…
………………………………………………………………………………………………
Scuze pentru ca te-am lasat putin deoparte, dar m-a strigat cineva. Si am crezut ca poate este unul dintre copii; dar nu, era doar mama.
………………………………………………………………………………………………
Intorcandu-ma la ceea ce nu as vrea sa ma intorc, trebuie sa-ti spun ca nu stiu ce sa fac. Cand au nevoie de ceva ajutor, imediat isi amintesc de existenta mea. Dar, in rest, la distractie si la joaca, devin invizibil pentru ei. Chiar si unii dintre ei, pe care ii credeam putin mai apropiati, ma uita. E adevarat, ca a fost unul, care si-a amintit putin de mine, dar…?
Of, jurnalule, habar nu ai tu de ceea ce se intampla in sufletul meu! Nici eu nu cred ca mai, dar asta nu cred ca are vreo importanta pentru cineva…

Dumnezeu te vrea acasa

Se povesteste ca exista undeva in munti o imparatie vestita. Vestita nu pentru bogatia ei, cu toate ca minele de aur din apropiere ofereau cel mai curat aur, nici pentru frumusetea ei, cu toate ca oferea ochiului peisaje fantastice: cascade care isi pravaleau apa cu zgomot fantastic, animale bucurandu-se de libertate si natura,  flori care isi etaleaza frumusetea una in fata alteia,nu; ci pentru bunatatea si simplitatea oamenilor. Suna putin cam ciudat,nu?Oameni buni si simpli… Si peste aceasta imparatie domnea un imparat deosebit, care se mandrea cu cei doi fii ai sai; erau tineri inteligenti, altruisti si tineau la regat.Ce isi putea dori mai mult? Era foarte multumit tatal de fii lui, si fii de tatal lor; se intelegeau cu adevarat ca tata si fii. Intr-o zi imparatul isi chema fii si le spuse:

-Dragi baieti, ati ajuns la varsta la care trebuie sa plecati pentru un timp in lume ca sa vedeti ce se afla dincolo de imparatia noastra linistita.

Baietii nu raspunsera, insa uimirea se asternu pe fetele lor.Tatal continua:

-Sa stiti ca lumea de afara nu e asa cum credeti, nu seamana deloc cu tara noastra, asa ca o sa aveti nevoie de ceea ce v-am invatat.O sa aveti nevoie de bunatate, de iubire, de atentie, de compasiune, de cinste. Promiteti-mi ca  nu o sa uitati niciodata de aceste virtuti!

Tinerii promisera si, dupa ce isi luara ramas-bun, pornira la drum, dar fiecare pe un alt drum; trebuia ca sa isi invete fiecare lectia lui. In calatoria lor au ajuns sa isi dea seama de cata dreptate avea tatal lor; oamenii erau rai, se urau, se minteau, erau egoisti si lipsiti de scrupule. A trecut ceva timp in care tatal nu a mai aflat nimic de la fii lui, si asta nu pentru ca el nu a mai incercat sa ia legatura cu ei, ci pentru ca ei nu isi mai faceau timp sa ii raspunda la scrisori. Devenisera ocupati; unul se inscrisese la cea mai vestita facultate, iar celalalt se angajase; ajunsese deja director.Dar, cum viata in lume nu era asa roza si cum majoritatea influenteaza minoritatea, fiul cel mare, absolvent aproape al universitatii, a inceput sa uite de darurile pe care i le lasase tatal sau; a uitat sa mai iubeasca, sa daruiasca, sa isi cultive bunatatea sau sa isi manifeste blandetea. Fiul cel mic, de cand ajunsese director, a uitat ce inseamna corectitudinea si iubirea. Nu se mai gandea decat la el, neinteresandu-l de cei care ii erau angajati.Unde era acum fiul altruist al tatalui?Cam asa isi duceam ei viata, fara sa le pese de altii si, mai ales, fara sa se intereseze de cei de acasa, de familie, de prieteni, de tatal lor.De fapt, nici macar nu se mai gandeau la casa lor de odinioara.  Ce se intamplase cu ei? Se obisnuisera cu viata de acolo; sa minti nu li se mai parea asa de grav, sa te gandesti la tine si la buzunarele tale li se parea de acum un lucru normal, sa urasti, sa inseli, sa minti…era banal!Vazand ca fii nu mai dau niciun semn de viata tatal isi trimise slujitori destoinici sa ii aduca vesti despre fii lui.Cu greu accepta imparatul stirile, dar realiza ca erau adevarate.Si de aceea se hotari sa le atraga atentia fiilor lui. In fiecare dimineata le trimitea un motiv de multumire; fie ca era o vorba buna,  un gand frumos, sau  un zambet;vroia sa le arate ca nu ii uitase. Facuse rost de o emisiune la postul local de televiziune si in fiecare seara incerca sa le aminteasca de unde au plecat…dar ei nu observau, sau mai bine zis nu vroiau sa observe.Era ceva normal! Era normal ca sa mai existe si vorbe bune si zambete si emisiuni mai rasarite…si ei nu s-au intors. Si zi de zi imparatul i-a asteptat…si inca ii asteapta…

Tatal tau ceresc inca te asteapta…si in fiecare  zi iti trimite o raza de soare, un zambet, o floare…iti trimite o vorba buna din scrisoarea lui plina de iubire, Sfanta Scriptura…in fiecare zi incearca sa iti atraga atentia. Dar tu nu observi.Nici eu nu observ. Tu? Esti prea ocupat.Eu?Eu nu am timp sa mai si raspund scrisorilor. Nu am timp sa dau o fuga pana la amanet sa imi iau inapoi darurile oferite de El…merge si fara bunatate, fara iubire, fara recunostinta…Dar Tatal ma asteapta…dar Tatal te asteapta…INCA te asteapta…Nu ai de gand sa te intorci acasa?…

Traim intr-o lume…

Trece an de an, luna de luna, zi de zi si chiar clipa de clipa…Si ma opresc sa reflectez: oare exista ceva ce las in urma? Un exemplu, o ideea mareata, o fapta, sau un gand? Viteza ne inconjoara…uitam sa stam sa ne analizam viata…o consideram ca fiind ceva normal si, cine stie, poate chiar banal; ce bine ca din cand in cand mai apare si cate un neprevazut, nu? Si atunci nu ne place…Poate e durerea, sau fericirea, sau amandoua, sau nici una…Luptam sa schimbam totul, dar de noi uitam…Incercam, si, din pacate, uneori reusim, sa ne ghidam dupa expresia “Infernul e constituit din ceilalti”; incercam sa schimbam imprejurari, locuri si oameni. Dar pe noi nu. Incercam sa ne schimbam familia, prietenii, apropiatii si chiar necunoscutii…Uitam insa de noi, uitam de faptul ca in urma noastra ramane ceva, fie bun, fie rau. Daca datorita tie, sau daca datorita mie cineva se schimba, in bine, sau in rau? Daca cineva drag se opreste sa ma priveasca prea mult? Ce va descoperi? Traim in timpuri in care fiecare este apreciat in functie de cat de bine isi mascheaza adevarata fata; traim intr-o lume in care “la moda” gasim lipsa de respect, indiferenta, rautatea; traim intr-o lume caere nu stie de unde  vine, dar nici spre ce se indreapta. Traim intr-un timp in care “tu” nu mai exista, ci inchinam totul propriului “EU”; traim intr-o lume in care fiecare merge pe drumul lui, distrandu-se si profitand, daca se poate, de pe urma celorlalti; traim intr-o lume care apreciaza raul, nu binele, non-valorile si absurdul. Traim intr-o lume in care nimeni nu intoarce capul sa se uite daca cineva e jos, daca cineva are nevoie de ajutor, sau daca poate ajuta cu ceva pe cineva. Traim intr-o lume in care nimeni nu se mai gandeste la ceea ce lasa in urma lui, la influenta si la exemplul sau…Nu!…nu!…nu!…”Trebuie sa privim spre viitor” a devenit sloganul zilelor noastre, in defavoarea celui care a devenit invechit, dar care era mai mobilizator: “Privind spre trecut schimbam viitorul”. Nu, nu mai avem timp sa ne oprim si sa ne gandim la ceea ce am lasat ieri in urma noastra…Intrebarile au destul timp sa apara insa…Pacat ca nu si raspunsurile…