Am scărmănat a poezie

Am scărmănat a poezie,
În suflet până în adânc.
Am încercat să nu mai fie,
Prezentul simplu doar plăpând.

Trec zilele sub văluri albe,
Se schimbă-n noapte în abis.
Noroc cu versurile salbe,
Că dau coșmarul pe un vis.

De ceață nu se vede bine,
Nu-i lună, stele sau senin.
E frig afară și în mine,
Iar tot ce fac e doar venin.

Noroc cu muzica din rime,
Cu gândul cel făr’ de sfârșit.
Or înceta a vieții crime,
Când sensul îmi voi fi găsit…

Și nu contează depărtarea,
Răsare soarele și el…
Rămână dulce alinarea,
De a fi mâine nu la fel.

Cu greu, deci, printre versuri,
Să ‘naintez spre infinit,
A descifra din înțelesuri,
E fapt de drept, neprețuit.

Abia atunci, din zori de noapte,
O să găsesc ce încă vreau
Voi scărmăna ca într-o carte
Plecări să dau, veniri să iau.

De ma visezi

Te rog, nu mă visa,
Deși e seară și-i frumos –
Și-n suflet a intra nu mă lăsa.

Vreau să stau jos;
Nu-n inimă, ci la picioare,
Ca să privim, în doi, spre depărtare.

Nu mă visa,
Decât de mă visezi pe bune,
Cu șoapte, gânduri și cu nume.

Nu mă visa,
Decât așa cum te visez pe tine:
Mereu zâmbind a așteptare,
Dorindu-ți viață doar culoare.

Dar, de n-asculți și mă visezi,
Să-mi spui, să stabilim urmarea
Și-n suflet visul tău mi-așezi,
Ca să-mpărțim, la doi, visarea.

Niciun rost

Respiri. Constați plângând realul
Unei sosiri pe alte culmi,
Te leagănă pe brațe valul
Celei ce “mamă” o să-i spui.

Tot crești. Fără să știi spre unde
Încerci s-alergi, ca să cuprinzi.
Asculți cum glas de șoapte blânde
Te cheamă, pașii să-ți perinzi.

Frumos. Așa-i la tinerețe,
Deși dilemele se strâng.
Nu ai uitat să dai binețe
Celor ce-n spate stau și plâng.

Ai cale lungă. Către zare
Te-avânți cu visuri de mărgean…
De-acum, ajuns-ai și tu mare,
Cu forțe strânse, de oștean.

Te temi. Dar frica nu-i virtute,
Așa c-alegi, cu mult curaj,
Să explorezi nu căi bătute,
Chiar sufletul ți-ai pune gaj!

Și-o faci. Cu clipe adunate
Te lauzi că ești cineva.
Târâș spre țintele sperate
Încerci s-ajungi oareceva.

Dar obosești. Căci goana doare
Și nu te poartă pe visări!
Ești, totuși, om – iar omul moare,
Oricât se-avântă el spre zări!

Oftezi. Căci înțelegi, cu lacrimi,
Cum viața nu așa se-așază…
Constați c-ai strâns buchet de patimi
Ce se stâlcesc acum în vază.

Însă, gonești. Ca într-o cursă
Unde sosești pe locul doi!
Scrâșnești să-ntreci a vieții bursă,
Dar cazi, amarnic, în noroi.

Și plângi. Cum n-ai făcut vreodată,
Suspini cu noduri în gâtlej.
Vezi calea-n față, înfundată,
Și totu-n jur doar un vârtej.

Te zbați. Sfârșind în agonia
Din disperare făurită;
Îți râde-n față ironia
De viață lungă, prost trăită.

Apoi oprești. E libertate
În abordări de infinit…
Din fericiri nu depărtate
E timp să guști, nestingherit.

Deci, înțelegi. Cum e cu viața
Când te grăbești ca să obții:
Se subțiază sigur ața
Când lupți să ai, dar nu să fii.

…

Coboară, azi, din nebunia
Ce ne-a cuprins ca într-un laț.
Hai să-nvățăm ce-i fericirea
Ce ne așteaptă la un braț!

Și-n ziua-aceea, de lumină,
Vom fi senini, pe propriul drum,
Cu-o inimă ce tot alină
Amarului din sine scrum!

Va merita atunci efortul
De luptă, zbatere și chin:
Vom ști că ne-am adus aportul
Către un cer mult mai senin!

Plouă chemarea

Doamne, cum picură apa pe stradă,
În timp ce în minte se-adună grămadă
Puhoi de cuvinte ce-și doresc așteptarea
Și mări de emoții ce-și strigă chemarea.

Și nu știu spre ce sau spre cine mă vrea,
Dar vine deodată, cu forța mă ia;
Mă poartă pe drumuri în viață, poteci nebătute,
Mă duce spre zări nevăzute, nevrute.

Și n-am cum să stau sau s-apuc altă cale,
Căci glasul din mine tot strigă a jale:
“De-ți dorești să trăiești așa cum tu vrei
Uită de tot și nimic și de tine și ei!”

Iar eu, ascultând și-ncercând a deprinde uitarea,
M-avânt către cer, așteptând s-ating zarea…
Dar vai! în noroi îmi văd aruncată dorința,
La urmă rămân eu cu mine și da: stăruința!

Sursă foto: aici!

Asta nu-i viață

Te naști cu greu, plângând amar,
Doar ca să crești să lupți mereu;
Te zbați adesea, în zadar,
Sperând că sus e-un Dumnezeu.

Alergi să ai o viață bună,
Să aduni bani să te târăști –
Suspini ades’, privind spre lună,
Te-ntrebi ce sens ai de trăiești?

Te doare singur în durere,
Râzi doar cu tine în oglinzi…
Mai guști și zile mai cu miere,
Mai și frumos uneori prinzi.

Dar nu e viață asta dură,
Cu chin și luptă să răzbești!
Îți vezi, în timp, ființa sură,
Disperi atunci, căci te-ofilești.

Ne-am învățat să vrem puținul,
Sperând că e și mâine-o zi…
Uităm că timpu-aduce chinul,
Fără să știm cât vom mai fi.

E viață cea în care astăzi
Alegi să faci tot ce-i frumos,
Când înțelegi că ani-s fragezi,
Și că prezentul e spumos.

Vei fi atunci o mângâiere
Și zâmbet pentru ochii plânși,
Vei înțelege că-n durere,
E loc pentru sclipiri adânci!

Nu ma intorc

Motto:
Singurătatea se măsoară-n oameni, 
Ce mint că te iubesc deplin. 

 

Eu am să plec
Într-un văzduh de necuprins,
Să fiu, cum sunt, doar eu
Când ceilalți trec,
Nu greu.

Nu o să plâng,
Dar în regret
Îmi voi ascunde amintiri
De drept,
Printre priviri.

Nu mă întorc!
Mă duc cu inima în zări,
Timid și trist
Pierdut sub mări,
De antracit.

La ce-aș veni?
De ce-aș mai sta?
În lume locul nu-mi găsesc.
Oricât aș vrea acum uita
Nu reușesc.

Mă duc…
Nu fug, ci-mi regăsesc
Frânturile demult.
Mă înroșesc,
Privind al sarcinii tumult.

Nu mă întorc,
Deși tot plec;
Rămână lumea cum o știu
Și suflet-mi la fel: tot sec.
Pustiu!

Nu mă întorc,
Cert, nu la fel.

Doar în filme fata coboară

Tic-tac. Așa trec clipele când aștepți.

Îți simți respirația până la ultima alveolă a plămânilor. Fiecare bătaie de inimă te străpunge. Ochii, la rândul lor, refuză să clipească, doar să nu rateze sosirea. Încerci să îți faci de lucru, dar nici gânditul aiurea și nici construirea discursului nu ajută. Din veșnicie în veșnicie, privești ceasul – nu au trecut decât câteva secunde.

Există chinuri care merită îndurate. Să stai singur, sub adierea rece a nopții de primăvară, nu pare o nebunie așa de mare. Nu știi dacă are rost, dar îți fixezi privirea pe lumina plăpândă din vârful stâlpului, încercând să nu te pierzi și-n noaptea din tine. Există o singură sursă care ar putea împrăștia bezna, dar aceasta refuză să apară.

Știi că nu o să vină, ți-a spus asta deja. Reziști, însă, încă o vreme. Nu știi, poate că se răzgândește. Și, în timp ce minutele se scurg, te simți tot mai de piatră – la exterior ca la exterior, interiorul e cel ce doare mai tare.

Nu coboară. Iar toate scenariile negative pe care mai devreme refuzai sa le lași să hoinărească prin minte, te cuprind ca într-un clește ce sfâșie. Te simți ca un prost, bun doar de râsul trecătorilor târzii! Emoțiile încep să se amestece, iar de la furie la dezamăgire și de la dezamăgire la tristețe nu e decât o fracțiune de pas. Tu ai făcut kilometri, dar între inimi distanța se măsoară întotdeauna altfel…

Oftând, realizezi că ai sărit în gol doar ca să pierzi. Sunt, însă, înfrângeri care te înalță – ți-ai permis să te vulnerabilizezi, iar asta înseamnă mai mult decât orice victorie. Poate că ai jucat prost, dar ai făcut-o așa cum te-ai priceput mai bine. Dacă nu în astfel de situații contează intenția, atunci când?

Târziu, gonind speranța cât mai în zare, îți faci curaj să pleci mai departe. Aduni frânturile de pe trepte, închizi ochii ca să nu îți citească noaptea amarul și dispari în liniștea ce te înconjoară. Mai întorci – căci merită – încă o dată capul…

Doar în filme fata coboară, în realitate ea îl lasă pe cel ce o așteaptă să se bată cu demonii pe un trotuar scăldat în semne de întrebare.