Cum ar fi fost?…(Lost&Alone-IV)

Parca nu mai trecea ultima ora de matematica…Se uita la ceas din doua in doua minute, desi ora incepuse doar de cinci. Glasul profei se auzea stins, iar toate cele 6 table parca devenisera, dintr-o data, transparente. Se imagina pe sine acolo unde, credea momentan, ca ar fi trebuit sa fie. Ce cauta el la o facultate cu profil tehnic, cand lui nu ii placea asa ceva? Nu stia, si asta se tot intreba in ultimele 3 luni…

Dar nu mai conta. Era deja prea tarziu. Intrase la Automatica si trebuia sa termine. Ce daca el voia Jurnalism sau, eventual, Drept? Sa renunte, nu avea curaj. Prea multe probleme, prea multe certuri, prea multe hohote de ras si susoteli. Asta daca i-ar fi pasat cuiva ca nici macar o facultate nu a fost in stare sa termine. Daca nu a avut curaj sa riste inainte, de unde sa ia acum tonele de curaj pentru a renunta? Nu putea; pur si simplu nu se putea.

Desi clipele acestea de mare profunzime nu au zabovit prea mult alaturi de el, au fost de ajuns ca sa isi dea seama de greseala pe care o facuse. Nu avea sa devina niciodata bun in acest domeniu. Pur si simplu nu ii placea suficient de mult ca sa lupte, sa spere, sa creada. Renuntase la un domeniu in care nu stia daca o sa fie bun, in favoarea unuia in care era sigur ca o sa fie slab. 

Si se tot intreba, cale de-o clipa, cale de-o viata, de ce a trebuit sa aiba urechi pentru spusele altora. Si de ce nu au avut altii spuse pentru urechile lui. Probabil ca nu era asa bun la scris…Nici frumos si fotogenic nu se simtea (si nici nu era, il asigurau de fiecare data oglinda si camera foto)… Emotiile nu-l paraseau cand avea de vorbit sau de prezentat ceva…Dar ii placea. Ii placea sa fie jurnalist.

De fapt, i-ar fi placut.

Si ar fi luptat, sperat si crezut, ca intr-o zi va deveni bun. Si nu ar fi fost un inginer slab, ci un jurnalist macar mediocru. Dar ar fi fost implinit…

Si, de cand a intrat aici, in loc sa incerce si sa mearga acolo, se tot intreaba cum ar fi fost daca cineva i-ar fi spus ca totusi aberatiile lui pot fi citite, chiar daca sunt pe departe de a straluci. Cum ar fi fost daca cineva i-ar fi spus ca ideile lui nu-s chiar asa proaste. Cum ar fi fost…

Da,chiar! Cum ar fi fost?… 

Lost & Alone(III)

Trecuse prea mult timp de cand tinea ascunsa acea suferinta ce ii macina, incet, dar sigur, sufletul. Era deja prea ancorat in trecut si, astfel, nu mai era in stare sa-si traiasca nici prezentul, nici viitorul, asa cum ar fi trebuit.

Si totusi nu putea sa uite. Nu putea sa uite prietenii…care acum nu mai sunt. Nu putea sa uite clipele de fericire (sau fericirea de o clipa, poate)…Nu putea sa uite esecurile, necazurile, nesperantele…Pe zi ce trecea isi dadea seama ca e timpul sa isi revina; ca e timpul sa se intoarca cu totul in prezent si sa uite ceea ce a fost. Vechii prieteni s-au dus – asta daca au fost vreodata prieteni. Clipele – fericite sau nu – s-au sters si ele sub trecerea aspra a timpului. Dar parca ceva il retinea acolo…Nu era atat o amintire vie a trecutului, cat o imagine stearsa, moarta, fantomatica. Si il durea…

Si, la durerea aceea persistenta si atat de obisnuita totusi, se adauga cate putin cu fiecare zi, cu fiecare ora, cu fiecare clipa. Uneori insa se adaugau mai multe farame de durere, in cateva fractiuni de clipa. Asa se intamplase si in seara aceea; o fosta prietena nu a catadicsit sa-si aminteasca ca exista. I-a facut insa onoarea de a-i intoarce spatele si de a-si face glasul auzit…in discutie cu altii.

Dar stia ca trebuie sa renunte; sa renunte la trecut…si la trecute. Si mai stia ca pentru asta are nevoie de curaj.  Ii era mai usor sa gandeasca inca in termeni trecuti, si sa mai spere. Dar speranta lui nu stia sa dea si timpul inapoi. Poate ca astfel, ar fi putut sa isi mai remedieze din greseli, daca si unde ar fi fost cazul. Sau poate ca macar ar fi inteles cate ceva…

Lost&Alone(Second Part)

Trecuse mult timp de cand nu mai deschisese jurnalul; si asta nu pentru ca ii lipsise timpul, ci pentru ca ii lipsise cheful. In acea seara insa, incepu sa rasfoiasca paginile acoperite de scrisul neregulat, dar atat de familiar. Era scrisul lui, iar ideile transmise erau tot ale lui. Oare de ce se indreptase spre agenda aceea veche?

Era interesant. Era interesant pentru ca nu stia raspunsul, dar ii placea. Ii placea faptul ca citind, parca se redescoperea. Se vedea pe el asa cum era, cum gandea, cum vedea lucrurile, cu ceva timp in urma. Oare era tot el? De la unele notari parca nu trecuse atat de mult, dar parca el se schimbase intr-un asemenea hal…Intrebari noi se cuibarisera in mintea lui. Alte moduri de a se comporta fusesera abordate. Idei noi cresteau, cresteau…

Se simtea tot pierdut. Parca mult mai pierdut ca la ultima sa intalnire cu jurnalul…Si, oricat de mult incerca sa se gaseasca, nu ii iesea. In timp ce nota una si alta, nu putea sa nu se intrebe daca era de bine. Se intamplasera multe in ultima perioada; si toate isi pusesera adanc amprenta pe el. Multe lucruri ii iesisera, multe lucruri nu. Pe unele le regreta, de altele se bucura. Si totusi intrebare persista: era de bine schimbarea? Nu stia. Dar spera ca da. Erau intr-adevar unele aspecte pe care le simtea ca nu sunt asa roze, dar se hotarase sa o ia treptat. Se hotari insa sa se apuce de cautat…raspunsul. Avea nu numai un necunoscut in fata, si era hotarat sa le intampine cum se cuvine.

Nu era chiar tarziu, dar se simtea mai usurat, parca. Privi fugitiv peste ce a scris, realizand ca nu-i deloc mare lucru. Dar se simtea mai bine. Si daca nu asta e rolul unui jurnal, atunci care-i? Inchise incet agenda, aruncandu-si ochii pe textul nota ultima data: ”Pot totul in Hristos, care ma intareste.” Era sincer cu el insusi – nu prea credea acest verset. Dar traia totusi cu speranta ca va primi poate si acel dar, numit de unii credinta…

I have a dream…

“Am un vis…” spunea Martin Luther King…si cred ca era fericit. Fericit pentru ca stia ca a luptat pentru visul sau si pentru ca intrevedea implinirea acelui vis. Eu am mai multe visuri. Dar si mai multe am avut, dar le-am pierdut. Si mi-e teama sa nu le pierd si pe cele care mi-au mai ramas…Parca tot inaintand in viata pierzi din visuri, pe drum. Nu stiu daca timpul le face sa para mai putin realizabile, sau ceilalti, sau maturitatea, sau…Nu stiu. Stiu insa cate as vrea sa realizez! Si, desi incerc sa-mi mentin aceste visuri treze, simt cum se sting, usor, usor. Ma uit la unii copii…”Eu ma voi face aviator”…”Vreau sa fiu medic”…Iar cand devin mari se multumesc eventual, cu mai putin: sofer, asistent (asta in cazurile fericite). Unde este dorinta si pasiunea din ochii lor, de odinioara? Unde s-a dus? Probabil acolo unde s-a dus si a mea. De ce atatia renunta la visul lor?…

“Am mai mult de un vis”…si vreau sa lupt pentru fiecare dintre ele. Iar pe cele pierdute, le voi regasi. Nu voi lasa ca timpul sa faca din visurile mele ce a facut cu ale altora. Nu ma voi lasa sters, in lupta cu viata. Da, am un vis: Sa-mi indeplinesc toate visurile…Asa sa-mi ajute Dumnezeu! 

Buchet de octombrie

Am luat fiecare raza de soare la care am ajuns si le-am pus manunchi. Am luat cateva din frunzele toamnei, cele mai divers pictate, si le-am indesat adanc in inima. Ultimelor fire de iarba le-am curmat viata si le-am presarat printre petele de soare. Adierile de vant, inca caldute, le-am tot alergat pana am prins cateva. Recoltele le-am depozitat cu grija in ungherele sufletului. Stropii de caldura, care inca mai pigmentau atmosfera…i-am luat si pe ei. N-a mai ramas nimic din ceea ce oferea toamna, credeam eu. Dar ma inselam…amarnic. Am uitat de nori, care se adunau gramada singuri, fara sa fie nevoie de o mana atenta care sa-i aduca impreuna. De stingerea tacita a frunzelor, a ierbii, nu mi-am amintit. Nu mi-a trecut prin minte ca acele culori, atat de vii, sunt, de fapt, predecesoare mortii. De vantul rece, care sta sa bata, nu mi-a mai fost teama. Si asta nu pentru ca frica mea disparuse, ci pentru ca, in neatentia mea copilareasca, si de el am uitat. Am uitat si ca frigul pornise de mult la drum, urmand sa ajunga din clipa in clipa. Am impresia ca am uitat…chiar si de mine. Si asta nu pentru ca natura iti taie respiratia prin frumusetea de care da dovada, ci pentru ca, ma simteam pierdut. Printre raze, nori, frunze si iarba, impletite cu frig, caldura si vant, incercam sa ma gasesc, sa imi reamintesc de ceea ce am fost odata. Si astfel, sa descopar ceea ce sunt si, poate, ceea ce voi fi. Dar nu am reusit, pana ce nu mi-am amintit ca am mai omis ceva, pe cel mai important “Cineva”. Am uitat de Tatal meu, de Dumnezeu, care si-a pus cate o parte din El in fiecare frantura de toamna, fie ea calda, fie ea rece; le-a strans manunchi, facand astfel un buchet de iubire, si mi l-a oferit ca semn de aducere-aminte. Poate de aceea am uitat de vant, de ploaie, de rece. Poate ca El le-a transformat special pentru mine, chiar daca eu nu am ochi sa vad asta. De aceea Iti ofer o multumire… Pentru tot ceea ce vad, dar, mai ales, pentru ceea ce (inca) nu vad…

- 23.10.2010

Caut gand…

M-am gandit sa mai fac si eu ceva ce nu am mai facut de mult…sa scriu…Am incercat sa insailez doua cuvinte, dar parca toate muzele si-au luat vacanta, avand grija sa nu uite inspiratia acasa. Caietul cu exercitii la mate incearca sa imi faca cu ochiul, dar se pare ca nu reuseste sa-mi distraga atentia…de la ce, nici eu nu stiu…Cred ca mai bine spuneam ca nu reuseste sa-mi adune gandurile la locul lor, in interiorul cutiei numite,pana astazi , in mod ciudat, cap. “Gandul zboara acolo unde nu vrei…si totusi, se poate intoarce…” In aceasta seara insa, parca a plecat si el impreuna cu inspiratia mea…Si nu cred ca vrea sa se intoarca…sau, poate ii e frica. Daca sta intr-un colt rece si tremura, si plange, si ii e teama? As vrea sa il caut, dar e tarziu…si nu am nicio lumina…Poate l-am pierdut pentru totdeauna…insa trebuie sa incerc sa il gasesc. Asa ca maine o sa plec in toata tara, in toata lumea…si o sa anunt: “Gand pierdut. Unde? Nu stiu…Dar il caut…”

-19.05.2010, 22.32

Schimb de prioritati

Nu credeam vreodata ca am sa las scoala, chiar si pentru putin timp, pentru a scrie! Si iata ca totusi asta am facut. Stiu ca afirmatia mea suna ca o concluzie la o viata plina de publicatii, dar nu este asa, cu toate ca, sincer sa fiu, mi-as dori ca lucrurile sa stea astfel(peste ceva ani bineinteles). Este replica entuziasta a unui elev care a decis, pentru cateva minute, sa puna scoala pe locul 2.

Si pentru ca am inceput sa ma laud cu lucrurile pe care le credeam(sau nu le credeam) o sa mai spun ca nu credeam nici ca omul poate sa isi schimbe viziunea asa de repede, intr-o clipa as putea spune. Acum vezi totul negru, dar nu un negru obisnuit, ci un negru dens, dens…iar in clipa urmatoare viata e mai luminoasa decat cel mai stralucitor soare…Uiti ca ti-ai suparat colega, ca nu ai invatat sau ca nu sti cum o sa o scoti la capat cu toate…uiti de negru si vezi stralucirea din spatele obstacolelor. O sa ai ocazia sa te ierte, o sa ai ocazia sa vezi cum e sa stai in preajma stresuluioferit de o nota mica, o sa iti dai seama ca obstacolele nu sunt atat de mari decat datorita faptului ca ti-ai atintit privirea asupra lor…Viata e luminoasa, pacat ca noi o umplem cu atat de multa bezna!

Intorcandu-ma la “nu credeam”…Nu credeam ca o sa imi astern gandurile pe hartie in seara asta…Dar se pare ca multe lucruri nu le-am crezut….si multe nici nu le voi crede, dar viata imi “va mari credinta”! Deja a  inceput…CRED ca tinta e mai aproape decat pare…Multumesc, Doamne!

-28.03.2010