E rosu…Stai!!!

Ma uit in jur si nu pot decat sa ma mir. Care e cauza? Probabil ca nu stiu exact si probabil ca nici nu voi sti vreodata. Ceea ce mi-a sarit in ochi a fost viteza. Da, ai inteles bine, viteza. M-am uitat in stanga, in dreapta, inainte si inapoi si am fost lovit de viteza. Oameni plecau, oameni veneau. Unii munceau, iar altii pur si simplu alergau. Pare un scenariu desprins dintr-un film, sau dintr-o carte, dar nu e asa; e ceea ce am vazut langa mine si probabil ceea ce ai vazut si tu in jurul tau. Toata lumea alearga. Dupa ce, se pare ca nu stie nimeni cu adevarat. Ceea ce este mai frapant insa, este faptul ca nimeni nu stie cauza; ceea ce se stie este un singur lucru: lumea alearga, iar vorbele de pe buzele tuturor sunt: “Nu am timp!” sau, poate, “Am treaba acum.” .

Daca privesti in urma, la anii de mult apusi, vei observa ca lucrurile stateau altfel. Se mergea cu trasura, dar fiecare isi vizita rudele si prietenii mai des. Nu exista telefon, dar toti stiau cum o mai duc apropiatii si familia. De e-mail nici nu mai incape vorba, dar se comunica mai mult. Viata era altfel; simpla, dar frumoasa. Frumoasa in adevaratul sens al cuvantului. Daca te opreai pentru o clipa nu se uita nimeni ciudat la tine; daca stateai o clipa pe o banca sa admiri o floare erai privit ca oricare alt om; daca iti luai timp sa stai si sa meditezi nimeni nu te deranja. Acum de ce trebuie sa fie altfel? Nimeni nu mai sta sa priveasca in jurul lui. Nu avem timp sa ne relaxam, sa meditam sau pur si simplu sa privim la ceea ce a facut si face Dumnezeu pentru noi. Cum sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru ceva ce nu observam ca vine de la El? Cum sa fim recunoscatori pentru ceva ce nu folosim?

Imi aduc aminte de o maxima care spunea in felul urmator:”Nu noi ne alegem viata, dar noi ne alegem felul in care o traim.” Cati dintre noi mai iau aminte si la ce se intampla in jurul lui? Cati dintre noi se mai opresc sa vada un apus de soare, sa asculte simfonia unei pasarele, sau balada unui vant de toamna? Cati dintre noi culeg o floare sau poate o frunza ingalbenita de toamna? Probabil nimeni, sau, in cel mai fericit caz, foarte putini. De ce? Nu avem timp. Nici Isus nu avea si totusi s-a oprit sa ajute, s-a oprit sa se relaxeze, s-a oprit sa doarma. Nici eu nu am timp si cred ca nici tu. Dar vreau sa-mi fac timp; vreau sa ma opresc si sa privesc. Sa privesc ceea ce pana acum doar am vazut. Nu vrei si tu?

P.S: Vrei sa vezi care ar putea fi cateva lucruri care ar putea sa te faca sa te opresti? Atunci citeste “Fa-ti timp!”!

Semaforul vietii: galben intermitent-treci cu atentie!

A inceput sa incolteasca in sufletul meu o dilema, nici mica, nici mare. Poate unii nu o au si nici nu cred ca o sa se confrunte cu ea, poate unora nu le mai da pace. Nu am de unde sa stiu. Ceea ce stiu insa este ca aceasta dilema, aceasta intrebare care se ridica in mintea mea este indreptatita. Ce se intampla oare cu noi, cu lumea noastra? Din zi si pana in noapte alergam, alergam si iar alergam…dar la destinatie nu ajungem niciodata. Oare sa nu avem o destinatie? Eu nu cred. Toti stim pentru ce sau cine muncim, invatam sau ne straduim. Si atunci…? Care e problema? Sa fiu sincer eu nu cred ca stiu. Tocmai de aici si dilema. Avem case, dar nu locuim in ele. Avem masini, dar nu le folosim. Avem familii, dar uitam sa ne bucuram de ele. Avem bani, dar nu avem timp sa ii cheltuim. Interesant, nu? Ma intreb: atunci de ce mai traim? Ca sa putem sa umplem pamantul cu praful care ramane in urma alergarii noastre? Se poate numi asta viata, cand nu ai timp nici macar sa te bucuri de ceea ce realizezi, ce sa mai vorbim de relaxare, de o plimbare, sau de un moment de singuratate? Cati dintre noi nu ar vrea oare sa traiasca acum 200, 300 sau poate 500 de ani? Nu aveai masini, dar calatoreai mai mult. Nu aveai telefon, si totusi, stiai ce iti fac rudele de la mii de kilometri. De calculator sau internet nici nu mai poate fi vorba, dar parca scrisorile ajungeau mai repede…Atunci parca era ziua mai lunga…Sau asa vroiau oamenii sa fie? De ce oare alegem sa scurtam timpul, fericirea, viata? Nu cred ca ne place asa de mult sa alergam, pentru ca m-ai si obosim…De ce nu ne odihnim, chiar nu stiu…

Chiar daca dilema ramane vreau sa lansez o provocare, atat pentru mine, cat si pentru voi: haideti sa lasam timpul sa fie timp, fericirea sa fie fericire, iar viata sa fie viata…Haideti sa nu ne multumim doar cu praful alergarii…Haideti sa ne bucuram de alergare, sa ne uitam si in stanga, si in dreapta si sa observam frumusetea care ne inconjoara…Dar stiti, nu poti sa observi ceva din alergare, asa ca haideti sa incetinim ritmul…Ne impiedica cineva? Poate, daca ii dam voie: noi insine…