N-am să-nțeleg de ce m-apuc să scriu așa ceva,
Când știu că-oricum răspunsuri eu nu voi avea.
(Și, totuși, scriu…)
N-am să-nțeleg de ce atâta lipsă de încredere în sine,
De ce atâta zbucium, luptă, pentru un sărac “mai bine”;
De unde atâta frică de tot ce este nou, de ce n-ai mai făcut,
Uitând de câte greutăți prin viață ai trecut.
N-am să-nțeleg de ce atâta lipsă de iubire
De ce vor toți să faci ca ei, dar nu ca tine.
N-am să-nțeleg de ce mai sunt și egoiști pe lume
Și mai și spun că nu-s așa, sunt altruiști, pe bune.
N-am să-nțeleg de ce atâta ură și răceală,
De parcă am fi, din nou, în Era Glacială.
De ce așa o răsturnare de valori,
De ce fac toți, din vechile comori, gunoi.
N-am să-nțeleg de ce atâta muncă și război
De parcă-am vrea sa arătăm tot ce avem mai rău în noi.
De ce atât de mulți abandonează visuri,
Uitând de toate-acele “Paradisuri”.
Și-ntr-un final, oricât de mult aș vrea și aș lupta,
N-am să-nțeleg de ce nu înțeleg așa ceva.
(Dar tot încerc…)
